Ştiam că ai să vii

Categories: Sin categoría

A fost unul dintre cele mai devastatoare cutremure de pământ care au lovit vreodată Armenia. În 7 decembrie 1988, la 11:41 a.m., ora locală, regiunea de nord a Armeniei, în jurul oraşului Spitak, a fost zguduită de un cutremur major, cu magnitudinea 6,8 pe scara Richter, care a distrus oraşe, a prăbuşit case şi a ucis peste 30 000 de oameni. Povestea unui tată rămas anonim, care şi-a căutat fiul printre dărâmăturile şcolii distruse, a inspirat de atunci mii de oameni.

Imediat după cutremurul iniţial, tatăl a alergat la şcoală, care se prăbuşise complet. Amintindu-şi de o promisiune pe care o făcuse cu mult timp în urmă, el a început să sape în moloz cu mâinile goale. „Orice s-ar întâmpla, eu voi fi întotdeauna acolo, pentru tine”, îi spusese el fiului său pe când acesta era mic şi îi era frică.

imagesDeterminând cu aproximaţie locul în care ar fi trebuit să fie sala de clasă a fiului său, el a început să îndepărteze molozul şi cimentul. Au venit şi alţii şi, văzând cât de distrusă era clădirea, au încercat să îl îndepărteze de acolo. Cu toate acestea, nu au putut să-l clintească. Făcuse o promisiune. Pompierii şi echipele de intervenţie au încercat să-l oprească pe acest tată, deoarece scurgerile de gaz, incendiile şi exploziile constituiau un adevărat pericol. „Vom avea noi grijă de toate”, i-au spus ei. „Nu există nicio şansă ca fiul tău să fi supravieţuit acestui dezastru.”

Tatăl a continuat să sape – piatră cu piatră. În cele din urmă, după 38 de ore de săpat, deodată a auzit vocea fiului său. „Tati, tu eşti? Ştiam că ai să vii, tati. Le-am spus celorlalţi copii să nu se îngrijoreze, pentru că tu mi-ai promis că vei veni după mine.” În ziua aceea, omul a salvat 14 copii, printre care era şi fiul său. Şi-a ţinut promisiunea.

O altă aşteptare

Am aşteptat mult timp de când îngerii le-au spus ucenicilor: „De ce staţi şi vă uitaţi spre cer? Acest Isus care S-a înălţat la cer din mijlocul vostru va veni în acelaşi fel cum L-aţi văzut mergând la cer” (Fapte 1:11).

Pavel a aşteptat (Rom. 12:11-13; 1 Tes. 1:10); Petru a aşteptat (1 Pet. 1:7-9; 4:7; 2 Pet. 3:9-14); Ioan a aşteptat (Apoc. 22:12,20); şi milioane de alţi urmaşi ai lui Isus au aşteptat de-atunci. De multe ori, cei care au aşteptat glorioasa revenire a Învăţătorului lor au fost întemniţaţi, persecutaţi sau batjocoriţi. Alteori, caracterul încropit, căldicel, a ameninţat să-i transforme, încet, încet, pe ucenicii plini de pasiune în nişte spectatori care consumă popcorn în timp ce asistă la evenimente, interesaţi mai mult de ultimele gadgeturi şi mofturi decât de venirea Domnului lor. Aşteptarea nu este întotdeauna uşoară.

Să învăţăm din Faptele apostolilor

Second_Coming_2Biserica primară, aşa cum este prezentată în Faptele apostolilor, ne oferă un extraordinar exemplu cu privire la cum putem să aşteptăm. Imediat ce au încetat să se uite spre cer, au început să aştepte. În timp ce aşteptau, au început să se roage (Fapte 1:14). În timp ce se rugau, s-au strâns mai aproape unii de alţii (Fapte 2:1). Apoi, s-a întâmplat: aşteptarea în rugăciune a devenit îndrăzneală plină de Duhul Sfânt. Redeşteptarea a condus la o concentrare asupra misiunii care nu a putut fi oprită. Mărturia lui Petru, tradusă de Duhul Sfânt ca să atingă inimile, a condus la o mulţime de convertiri. Trei mii au fost botezaţi într-o singură zi, şi acesta nu a fost decât începutul (vers. 41).

Părtăşia în rugăciune, îngrijirea de nevoile noii comunităţi şi lauda la adresa lui Dumnezeu au condus la creşterea bisericii, deoarece „Domnul adăuga în fiecare zi la numărul lor” (vers. 47). Oamenii timizi, obosiţi şi îngrijoraţi de până atunci s-au transformat în predicatori ai Cuvântului, preocupaţi de misiune, curajoşi şi convingători. Persecuţia i-a condus în Samaria, în Asia Mică, la Roma: până la marginile pământului. Ei aşteptau şi erau plini de pasiune în a-L predica pe Mântuitorul lor înviat, într-o lume în care crucea însemna cea mai mare nebunie (1 Cor. 1:18).

Doi factori-cheie i-au împins înainte. În primul rând, ei fuseseră cu Isus. Vorbeau despre un Mântuitor pe care Îl cunoşteau îndeaproape. Trăiseră lângă Cel care era „Dumnezeu cu noi” în persoană, şi acea experienţă îi transformase. În al doilea rând, ei erau adânc înrădăcinaţi în Scriptură şi acordau atenţie profeţiei. Predica lui Petru din Ziua Cincizecimii este plină de citate din Vechiul Testament. Ei văzuseră în venirea lui Mesia împlinirea vremii stabilite de Dumnezeu (Gal. 4:4) şi aveau încredere că şi revenirea Fiului Său avea să aibă loc tot la „împlinirea vremii”.

Iată o lecţie pe care o putem învăţa de la biserica primară: Asemenea ucenicilor din vechime, avem nevoie să-L cunoaştem pe Mântuitorul nostru în mod personal şi profund. Harul nu poate fi comunicat din auzite. Mântuirea nu este câştigată prin legături de rudenie sau prin calitatea de membru. Fundamentul unei aşteptări pline de încredere este o întâlnire personală cu Domnul cel înviat. Avem încredere în oamenii pe care îi cunoaştem cu adevărat, iar pentru a-L cunoaşte cu adevărat pe Isus, este nevoie să petrecem timp cu El în rugăciune şi în studierea Cuvântului Său.

O altă faţetă importantă a aşteptării noastre după revenirea lui Isus implică înţelegerea mesajului profetic al lui Dumnezeu pentru timpul nostru.

De la încheierea reperelor profetice din 1844, noi trăim în timpul sfârşitului. Daniel 9:24-27 ne ajută să ancorăm începutul lungii perioade profetice de 2 300 de seri şi dimineţi (sau zile), dată în Daniel 8:14, care l-a făcut pe Daniel să se îngrijoreze în mod vizibil. Cele 70 de săptămâni au fost „tăiate” (conform traducerii KJV) din perioada profetică mai mare, care a început în anul 457 î.Hr., atunci când împăratul medo-persan Artaxerxe I i-a dat lui Ezra o autoritate extinsă, astfel încât „cu celălalt argint şi aur să faceţi ce veţi crede de cuviinţă” (Ezra 7:18). Împuternicirea aceasta i-a permis lui Ezra ca, în cele din urmă, să rezidească zidurile cetăţii Ierusalimului, asigurând astfel o legătură clară cu Daniel 9:25 şi cu darea decretului pentru „zidirea din nou a Ierusalimului”.

Profeţia biblică este demnă de încredere. Când a venit momentul exact prezis de profeţi şi de văzători, Isus a păşit în istoria acestui pământ şi a schimbat-o pentru totdeauna. Dacă pendula marelui timp profetic al lui Dumnezeu este exactă şi demnă de încredere, cu cât mai mult ar trebui să ne încredem în Acela care a spus: „Iată, Eu vin curând!” (Apoc. 22:12)

Cât de curând este curând?

Primii adventişti au înţeles că, la Dumnezeu, curând înseamnă cu adevărat curând. Viaţa lor, priorităţile lor, speranţele lor s-au concentrat în jurul acestui moment culminant şi glorios al istoriei. În curând, Isus avea să vină şi să-i ia acasă pe cei mântuiţi ai Săi. Şi totuşi au trecut de atunci mai bine de 170 de ani.

„Cât de curând este curând?” întrebăm şi noi, în timp ce aşteptăm. Da, semnele venirii Sale sunt vizibile în mod clar şi se adună tot mai multe (Matei 24). Le vedem de fiecare dată când deschidem televizorul, când vizităm paginile de internet preferate sau când citim ştiri despre războaie, despre catastrofe naturale, despre foamete, boli şi violenţă, despre lipsa tăriei morale şi a valorilor morale sau despre inegalităţile sociale.

Când privim în oglindă, putem să vedem chiar automulţumirea laodiceeană. În mod evident, lumea aceasta este în criză – din punct de vedere moral, economic, social şi ecologic.

Viaţa nu poate continua la nesfârşit în felul acesta. Resursele noastre sunt limitate; problemele noastre par de nerezolvat; egoismul nostru este fără limite. Totuşi avem această speranţă, pe care doar Hristos ne-o dă. Asemenea ucenicilor, în timp ce aşteptăm, ducem o viaţă de slujire activă. Asemenea ucenicilor, în timp ce aşteptăm ne ţinem strâns de mâna Învăţătorului. Asemenea ucenicilor, avem asigurarea că mesajul profetic este demn de încredere şi că ne va călăuzi ca o „lumină care străluceşte într-un loc întunecos” (2 Petru 1:19).

La fel ca în Ziua Cincizecimii, putem vedea Duhul lui Dumnezeu la lucru pretutindeni în jurul nostru. Mesajul cu privire la revenirea Sa în curând transformă vieţi şi se aude în oraşe, în metropole, în junglă şi pe vârfurile munţilor. Noi aşteptăm şi slujim, deoarece acesta a fost modul de a acţiona al copiilor lui Dumnezeu încă din ziua în care ucenicii L-au văzut pe Isus dispărând în norii cerului.

Împărăţia lui Dumnezeu se lărgeşte şi se întinde cu câte o rugăciune pe rând. În mijlocul suferinţei şi durerilor acestei lumi, chiar în mijlocul propriilor noastre dureri, noi aşteptăm cu răbdare şi cu încredere. În ziua aceea măreaţă care va străluci mai presus decât oricare alta, vom alerga în braţele Mântuitorului nostru regesc şi Îi vom spune: „Isuse, ştiam că vei veni după noi, pentru că aşa ne-ai promis.”

 

articol original pe www.curieruladventist.ro

Author: Daniel Crisan

Deja un comentario